Aventura, Calatorii, legenda biciclistului singuratic

Fundătura Ponorului pe bicicletă

Așa suntem noi oamenii, oamenii moderni ai secolului XXI, mici și mari, copii și adulți, aproape tuturor ne place să facem ce ne place, unor să merge la mare, altora la munte sau unii chiar au pasiuni pentru pedalat în natură pe bicicletă.

Eram deja la punctul de întâlnire, înainte de a ajunge majoritatea prietenilor din tura organizată de o prietenă prin Fundătura Ponorului, am acceptat învitația și pentru că îmi doream puțin antrenament înainte de a pune o nouă cărămidă pe temelia  așa-zisei: ”Legende a biciclistului singuratic”. Pentru a înțelege mai bine, de ce am ales Fundătura, în primul rând pentru invitația primită de la Mariana, apoi în ce de-al doilea rând a contat și antrenamentul în weekendul premergător, traseului pe care urma să îl fac de unul singur, dar asta în lectura următoare.

După ce ne-am adunat toți undeva pe Calea Lugojului la o benzinărie, deoarece era tură de weekend am fost nevoiți să ne punem bicicletele pe mașină de la Timișoara spre Comuna Pui din Județul Hunedoara. De pe drumul European, E79, de la Pui, cum vii dinspre Hațeg, am cotit-o la stânga spre satul Ponor, de unde începea practic tura. De menționat că de la Pui l-am mai luat și pe ”Jackie”, cel care a fost și ghidul nostru și omul cu sfaturile bune, uneori ai nevoie și de asemenea oameni cu experiență pe munte, deși gradul de dificultate nu a fost cine știe ce.

În drumul spre Fundatură am mers cu două mașini, primul efectiv a fost format din doi călători: Patrik și Mariana, la care s-a mai alăturat și Jackie, iar efectivul al doilea din Andreea, Gabi, Ovi și subsemnatul. Desigur am precizat și despre această organizare deoarece prin Caransebeș am avut și peripeții de ordin tehnic la mașina formată din primul efectiv, niște scurgeri de ulei. De menționat ar fi faptul că la service-ul unde am oprit pentru remedierea problemei, mecanicul, probabil i-a fost mila de noi, mai ales văzând și asortarea mea de șosete la sandale (șosete gri și sandale negre), nu ne-a mai luat nici un ban, deși desfăcuse filtrul de ulei și i-a fixat garnitura cum trebuia, pentru a nu mai curge uleiul.. doar ca bani nu trebuia să ne ia pentru asta, ce pentru vreo 2 litri de ulei. Ne-a lăsat în supărarea noastră, desi Patrik nu s-a sfiit să îi lase o mică atenție: 4 beri aduse tocmai din Germania.

Odată ajunși în Ponor, am mers să vedem gura peșterii, unde ajunge în final râul Ponor, după ce se pierde în stânca din Fundătura Ponorului. Doar că Peștera Șura mare este în apropierea localității Ohaba Ponor, de unde practic se începe și urcarea spre Fundătura Ponorului. La oprirea în Ohaba ne-a întâlnit cu un domn care ne-a ajutat și cu informații cum să ajungem deasupra satului să vedem gura peșterii. Domnul a fost foarte politicos și ne-a povestit și despre trecutul lui, că a făcut armata la Beiuș, dar numărul unității militare nu mai îl rețin, dar când am auzit despre Beiuș, m-am bucurat că doar și bunicii mei sunt din zona respectivă. Și asta i-am povestit domnului care ne-a ieșit în cale, apoi mi-a zis că mai are și o matușă la Beiuș. Ne-a întrebat totuși de unde venim, iar când am răspuns toți în cor: Timișoara, ne-a spus că de aici din zonă: ”avem o profesoara de istorie la UVT, Clipici Georgeta”. Fiind însă în criză, am cerut informații pentru a ajunge la peșteră și au venit: țineți drumul tot înainte până ajungeți în dreptul unei uși la capătului unui teleac, urmați cărarea tot înainte deși vă va duce ușor spre dreapta, acolo treceți prin gard până ajungeți la o căpiță cu fân, de acolo faceți dreapta și treceți iar gardul prin teleac, proprietate personală. De aici mai aveți de trecut un gard și ajungeți pe cărare unde o să vedeți gura peșterii, pe unde ajunge Ponorul la noi în sat din Fundătură. Pe vremuri să știți că strămoșii noștrii duceau cu boii buturi/butoare în fundărură pentru a oprii eventualele viituri de apă în perioada primăverii.

20160910_132620

Intrarea în Peștera Șura mare văzută de sus

20160910_153443

Cătunul dinspre Ohaba spre Fundătură

20160910_163853

Urcarea de la cătun spre Fundătură

Fetele nu ne-au însoțit și astfel am mers doar eu cu Ovidiu, în drum spre gura peșterii m-am confensat și i-am spus că prefer calea mai grea când aleg să văd frumuseșile naturii, cum ar fi mersul pe jos sau pe biciciletă, deoarece satisfacția este mai mare și te poți bucura de astfel de frumuseți.

După ce am făcut câteva poze, ne-am grăbit să coborâm să nu le facem pe fete să ne aștepte, apoi am urcat de la Ohaba pe asfalt până la drumul de piatră, iar de aici am luat-o pe bicicletă, de parcurs ar fi cam 10 km aproximativ, iar ca dificultate am urcat de la 600 m la 1000 m altitudine, dar drumul a fost destul de bun, iar gradul de dificultate, depinde și de cât ești de antrenat, vreau să spun că înainte de a purcede la drum, dacă până aici bagajele au fost aduse cu mașina, corturi, rucsaci sau bagaje au fost puse pe portnagaj la bicicletă sau pe spate, din cei patru care am mers pe bicicletă: Patrik, Mariana, Ovi și eu, noi am fost cei mai încărcați, pentru că Jackie și fetele să le fie mai ușor fiind că au luat-o cu picioreta pe ceva potecă unde faci în jur de 2 ore.

Pentru a nu avea probleme de hidratare, tot Jackie ne-a spus că următorul izvor va fi la cătun și să nu risipim apa, tot la cătun a fost și o veche mină de bauxită. Până în acest loc, am să vă fac o mărturisire, a fost prima dată când m-am sufocat pe urcare, motivul principal a fost pentru că nu mi-am reglat respirația corespunzător, iar probleme de genul asta eu nu am întâmpinat. Ajunși la intrarea în cătun am făcut primele poze, iar după această scurtă sedință am pornit din nou la drum. Obiectivul principal era să găsim izvorul, și după lungi căutări și cercetări l-a găsit Ovi și am alimentat toate recipientele din dotare.

Pedalând din nou agale, și revenindu-mi și eu în ritm cu echipa, în momentul în care eram și eu pe cai, cum se mai spune, o oprire neforțată a Marianei și neanunțată brusc pe direcția mea de mers mă face să exclam: ”Bine că acuma te-ai trezit să oprești în fața mea, când pedalam mai bine, băga-mi-aș mâna la ștrimf”. Pe lângă oprirea asta, la reacția mea, Mariana era cât pe ce să se prăbușească pe jos de râs. Ne-am alimentat cu apă și am pornit din nou, iar pe urcare tot întâlneam câini, destul de prietenoși, noi nu aveam să știm că de fapt ei ne călăuzeau spre Fundătură unde nu mai aveam atât de mult de pedalat.

Când am simțit că ne apropiam de Fundătură tot opream și făceam poze, dar împărtășeam și păreri despre natură, despre faptul că ar fi bine să nu fie promovată atât de mult, deoarece eram încântați de splendoarea peisajului și de casele care nu aveau curent electric, dădea impresia unei așezări de prin anii 1700 toamna, iar oamenii erau singuri, doar ei și Dumnezeu.

20160910_172731

Căsuță din lemn

20160910_173352

Fundătura și lunca Ponorului

20160910_174028

Satul, nicidecum uitat de lume, vizitat de călători iubitori de natură

Când am ajuns la poteca ce ducea spre platoul unde deja campase Jackie cu fetele, am început să ne salutăm ca pieile roșii. Apoi am coborât spre râul Ponor, mai exact în Lunca Ponorului, cum am auzit că îi mai spuneau sătenii. În luncă ne-a abordat o nană, pe nume Armina, care a început să ne întrebe, de unde am aflat de loc, de unde am venit, dacă ne place, dacă vrem pălincă etc. Iar la despărțire de Armina, a observat cum din dragoste a vrut să îi dea unuia dintre colegii de pedală cu bota, și ne-a spus că dacă vrem brânză să îi spunem, deoarece mai toți ce ajung în Fundătură preferă să cumpere de la oamenii locului.

20160910_175350

Cu siguranță că laptele e natural

                Ajunși la platou, Jackie ne-a ajutat pe toți să ne punem corturile și apoi ne-am întins la masă, după ce ne-am potolit foamea am urcat să mai facem câteva poze și din alte unghiuri cu peisajul încântător. Însoțit de un coleg din tura de pedalat, am urcat și am făcut câteva poze, și cum eram noi sus pe stâncă am observat cum mai veneau oameni, și am început de i-am numărat, vreo 10 la număr și au instalat și ei corturile pe același platou.

20160910_192407

Locul pe unde intră Râul Ponor în stâncă

Despre partea cea mai frumoasă a călătoriei, voi povesti mai pe larg în cartea pe care am să o scot pe viitor, cert este că povestirile în jurul focului și odihna după o tură în care bicicliștii sau călătorii sunt osteniți sunt cele mai frumoase. Am râs împreună, am cântat cu cei care animau atmosfera cu acorduri de chitară, iar fetele dansau.

Am stat până târziu nepunând la socoteală faptul că a doua zi, voi porni din nou la pedalat, sau chiar ne vom trezi devreme să vedem răsăritul. Nimic nu este mai frumos decât să încununezi călotoria în Fundătura Ponorului cu momentul când răsare soarele. De remarcat că doar Jackie și fetele s-au trezit să vadă răsăritul, leneșii, printre care și eu, l-am văzut în poză. După ce ne-am trezit, am mâncat și încet, încet ne-am pregătit de drum, adunare de lucruri și apoi împachetare. Am mai făcut câteva poze și apoi am pornit pe bicicletă spre izvor. După ce am ajuns la drum, am stat de vorbă cu oamenii din sat și le-am spus unde am vrea să ajungem, tura continua spre Peștera Ciclovina din apropierea satului cu același nume, dar eu am considerat că pornim destul de târziu și că preferabil ar fi dacă nu cunoaștem traseul să nu ne încumetăm, deoarece eu nu vreau să ma rup și nici să mă duc pe noapte, urmând să abordăm cu altă ocazie acest treaseu, după lungi parlamentări și discuții cu oamenii locului ne-am întors din nou spre Ohaba. Traseul a fost mai mult decât lejer, deoarece am avut doar coborâre și când am ajuns, ne-am permis și luxul de a merge la Peștera Șura mare, de-a lungul râului Ponor.

20160911_074428

Fundătura Ponorului învăluită de soare

20160911_124423

Măgărușul cărăuș

20160911_130901

Satul rarefiat din Fundătură

20160911_162629

Pe Ponor în sus, spre peșteră

20160911_162902

Obstacolele înaintea ajungerii la Peșteră

20160911_164458

Intrarea în Peștera Șura mare

Decorul este rupt din altă lume și destul de frumos, ba chiar am mai întâlnit oameni de la Deva, în vizită și ei pe la peșteră, la intrarea în peșteră, dacă vrei să avansezi mai mult trebuie să escaladezi un perete, înalt de vreo 3 m, eu ajungând mai târziu, i-am așteptat pe Mariana, Patrik și Ovi să coboare, apoi ne-am întors din nou în sat pentru că deja eram așteptați de Jackie, Gabi și Andreea. Ne-am bucurat că am mai bifat un obiectiv, chiar dacă nu am mai mers spre Ciclovina.

20160910_174741

Cam asta ar fi momentan de relatat, iar ca recomandare pentru cei care doresc să ajungă în Fundătura Ponorului, merită orice efort fie el, pe jos sau pe bicicletă.

 

Advertisements
Aventura, Calatorii, Jurnal, legenda biciclistului singuratic

Legenda biciclistului singuratic, prolog

Problemele cu furtul bicicletei, le-am lăsat în urmă, am trecut peste ele la fel cum am trecut mai tot timpul peste tot felul de probleme care m-au ajutat să mă ridic și să o iau de la început. Ideea cu legenda, mi-a venit după ce am fost pe Muntele Găina și am pus aici Nomad pe bicicletă, aș putea zice că acesta este începutul prologului, dar dacă mă gândesc că atunci când am fost cu Cristi și Adișor, la Roșia Montană, eu am pornit cu o zi mai devreme pentru a merge și la Casa lui Horea, Detunate și Casa lui Avram Iancu, locuri pe care le-a vizitat fără camarazii mei de drum, aș zice că atunci a fost începutul începutului prologului. În mare parte asta acuma nu prea cred că contează până la urmă, contează proiectul în sine: legenda biciclistului singuratic. Asta nu îmi vine de la faptul că sunt anti-social, dar cum și unii artiști scot albume solo, așa și eu îmi doresc să fac anumite trasee pe care mi le croiesc în minte la fel ca un păianjen care își țese cu meticulozitate propria pânză: casa lui, iar în cazul de față eu mi-am țesut drumul meu drum.

20150808_171331

Cum mergi cu trenul sau cu mașina de la Oradea la Cluj Napoca, la Ciucea se observă Casa Memorială a lui Octavian Goga, aceasta este casa unde a locuit scriitorul, după ce a cumpărat-o de la văduva lui Petofi Sandor.

      Pentru mine acest nou drum a fost esențial, deoarece îmi doream al patrulea concediu pe bicicletă, iar în final am reușit să fac asta printr-un moment de conjunctură. Un mare mulțumesc îl am pentru un prieten drag, Ionuț e numele, dar nu asta este relevant, ce faptul că la fel ca și atunci când am fost la Roșia Montană și aveam nevoie de unele lucruri m-a sprijinit, anul trecut mi-a spus că știe de o bicicletă pe undeva prin Oradea, l-a rugat să o cumpere pentru mine și astfel primul pas în îndeplinirea unui nou traseu era rezolvat.
Pentru a nu te plictisi dragă cititorule, am să trec de data asta în subiect. Ca și plan de călătorie mi-am croit trei trasee, unul dintre ele a fost prin județul Cluj, care de alfel l-am și făcut, următoarea parte din călătorie îmi doream să fie un tur al bisericilor fortificate din Transilvania, mai excact prin județele Sibiu și Brașov. Ultima variantă ar fi fost din județul Brașov să urc spre Moldova lui Ștefan și a lui Mihai. Bineînțeles, la fel ca și anul trecut nu am reușit pentru că a fost prea cald, dar am avut și niște probleme de ordin logistic, am să vă spun mai jos despre ce a fost vorba.

Am să vă spun traseul înlănțuit din județul Cluj, traseu pe care îl recomand și altor pasionați de pedalat în voie bună prin locuri unde întâlnești puține mașini: Poieni – Bologa – Săcuieu – Scrind Frăsinet – Răchițele – Dealu Botii – Bălcescu – Beliș – Huedin.
Acuma de menționat că aici sunt foarte multe de văzut pe acest traseu, și anume: Cetatea Bologa, Moara pe apă, care se află tot în Bologa. De remarcat că între Săcuieu și Scrind Frăsinet se află, spre Rogojel, celebrul arbore de sequoia din zonă. La Răchițele, se află cunoscuta Cascadă Vălul Miresii, Cheile Stanciului, Piatra albă și tot aici oamenii locului mi-au povestit și despre banda lui Șușman, dar pentru a vă informa corect, v-aș recomanda scrierile scriitorului Teofil Răchițeanu.

Pornirea este cea clasică, cu trenul de la Oradea, spre o destinare de unde să o iau apoi în pace cu bicicleta, de data asta mi-am spus Oradea – Poeni, deși inițial doream să ajung la Huedin și apoi să o iau spre Răchițele pe la Călata, de menționat că de aici a fost soția lui Horea, cel cunoscut și cu numele de Nicolae Ursu, artizanul răscoalei de la 1784, iar de la Călata să mă duc spre comuna Mărgău. De ce am ales Poeni? Înainte să plec m-am sfătuit cu verișoara mea, Roxana, care a mai fost prin locurile respective și mi-a recomandat să plec dinspre Poeni, că de acolo drumul este lin printre munți și ajung ușor în Răchițele, alte argumente au fost că sunt mai puține mașini, doar că la ieșire din Bologa sunt niște câini de curse, care s-au cam ținut după mine.

20150808_194749

Drumul între Bologa și Săcuieu

Micul David

Acuma am să vă relatez pe scurt cu a fost călătoria cu trenul, dar și sosirea la Bologa. La urcarea în tren, când am fost în gară la Oradea, am urcat bicicleta într-o altă parte a vagonului, iar controrolul mi-a spus că nu am urcat unde trebuia și trebuie să o mut în vagonul unde am loc pentru bicicletă și din nou aceeași mișcare singur, doar că din compartiment niște țigănci au strigat la cei care erau la urcarea în vagon: ”Ajuta-ți-l pe băiat!” Apoi după ce am fost ajutat de doi domni, am mers spre vagonul unde aveam loc pentru bicicletă și puteam să stau linștit. Aici am vorbit cu oamenii din compartiment, și am ascultat poveștile lor, probleme lor, dar cel mai glumeț a fost un domn, însoțit de nevasta lui, care povestea despre problemele pe care le-a avut cu calculatorul și că nu boot-a windows-ul de pe CD. Cel care stătea lângă mine avea un tatuaj: ”Numai Dumnezeu, mă poate judeca!”, era cunoscut sub numele de ”Chinezu”, era însurat și mai avea o lună până devenea tătic. Tovarășii de călătorie, care m-au însoțit până în Aleșd au mai povestit și despre alte probleme, despre salariile lor, despre rata la banca etc. Timpul s-a scurs destul de repede și m-am trezit pe peron în Poeni, de aici am plecat pe european până la Bologa, dar am făcut un mic popas la un magazin, unde am vrut să îmi iau ceva de aprins focul, când am intrat în curte, domna care era proprietarul m-a întrebat dacă mi-e cald și dacă rezist pe caldura aia, i-am spus că doar am pornit și că vreau ceva de la magazin, ceva cu ce să aprind focul, însă gazda, mi-a spus să nu are rost să dau banii, că îmi dă ea și astfel m-am făcut cu trei brichete.. I-am mulțimut frumos și am plecat în trombă spre Bologa, unde am ajuns foarte repede, doar că la cobul de pe partea stângă-spate, auzeam că freacă ceva.. Am zis că nu poate fi ceva grav, doar că atunci când pedalam mai bine și cum portbagajul era improvizat la tija din partea dreaptă cu un colier de plastic, colierul a alunecat pe cadru în jos și m-am trezit că am o frână a naibii de bună pe spate: ”Fain moment!”, vorba lui Cristi când am fost pe Transfăgărășan și am făcut un scurt popas la Moșna. Nu aveam alceva de făcut decât să dau din nou toate bagajele jos și să caut bandă sau sărmă prin coburi și cheile inbus să mai fac reglaje din nou, apoi am scos tot ce am avut de prin coburi, de la ulei la paste, de la snikers la biscuiți șamd.
În timp ce rezolvam problema, o voce de copil inocentă mi-a dat: ”Bună ziua!”, a fost momentul în care nervii pe care îi aveam au plecat ca alungați din mine, copilul care m-a salutat, curios fiind, s-a apropiat și m-a întrebat ce am pățit, i-am explicat pe scurt și i-am spus că se va rezolva, între timp am și făcut cunoștință, el este micul David despre care am scris mai sus. Era la bustul gol și pantaloni de blugi, avea doar cinci ani și foarte sociabil, mi-a spus că atunci când va fi ca mine și el va merge cu bicicleta, dar i-am spus că nu este ușor, deși scana printre bagaje ce aveam, a încercat să ridice cortul și sacul de dormit, să vadă cât îs de grele, a zis că poate și el să le ridice și că ar veni cu mine dacă ar fi avut bicicletă. Apoi a trecut la următorul pas, adică mi-a spus că dacă ar avea bani, ar face și el călătorii lungi, dar mi-a zis că deși îl ajută pe tatăl lui, nu îi dă bani, răspunsul meu a venit rapid, i-am spus că pentru toată grija și dragostea ce i-o poartă părinții lui, nu ar trebui să aștepte bani doar pentru faptul că îi mai ajută la unele lucruri mărunte prin gospodărie. De la David am mai aflat că la Bologa este cetate și că se poate ajunge ușor, nu am ajuns pentru că eram în criză de timp.. După ce am rezolvat problema i-am dat un snikers lui David, dar cu condiția să îl mănânce după ce mânâncă mâncare, eu am zis, eu am auzit..
Între timp turiști cehi invadau Bologa pentru a merge la cetate, am pornit și eu, David a alergat după mine, dar la un moment dat ne-am luat rămas bun.
Stimați cititori, am transformat vorbirea directă în vorbire indirectă mai sus, pentru că am zis că dacă încep cu liniuțe de dialog, mi-ai fi lăsat un comentariu, că mai bine aș fi scris o carte..

După ce l-am lăsat pe David, în urmă, am părăsit și Bologa și am pedalat în viteză spre Săcuieu unde am reușit să ajung destul de repede, asta poate și datorită câinilor care m-au întâmpinat la ieșirea din Bologa. Când am ajuns în Săcuieu oamenii erau foarte sociabili și mă salutau toți, am oprit și am discutat cu un om mai în vârstă și l-am întrebat dacă știe un loc unde aș putea să îmi așez cortul, mi-a zis că are un petic de pământ la marginea pârâului ce trece prin sat și liniștit pot să pun acolo cortul. Doar că am mai înaintat și când am intrat la magazin la Ovidiu (n.r – cred că Moga era numele de familie) să îmi cumpăr pâine și mi-a zis că pot să pun cortul la el pe pământ, unde avea în apropiere ceva pensiune și ceva centru de echitație, avea în jur de un hectar și acolo am pus cortul spre marginea pârâului ce scălda aria respectivă..
După ce am ajuns m-am grăbit să pun cortul pentru că se întuneca deja.. Deși am avut mici probleme la începutul călătoriei, m-am întins liniștit în cort și am sunat niște prieteni să le spun că sunt bine, apoi am adormit liniștit..

20150809_063440

Locul unde am campat la Ovidiu, dar unde am făcut și pană

A doua zi de dimineață am fost trezit de tropote de cal, o domnișoară a fost mai matinală și își exersa aptitudinile la centrul de echitație, cum am ieșit din cort, m-am dus la bicicletă să văd dacă este în regulă, era toată plină de rouă, dar asta nu a fost o problemă, principala problemă a fost că aveam pană pe față, fain moment… Deja am început să mă gândesc, ieri portbagajul, de dimineață am început cu pană, am zis că nu mi se mai poate întâmpla și alceva. Am trecut la treabă, am desfăcut cortul și l-am lăsat să se usuce puțin, m-am așezat și am mâncat apoi m-am apucat să îmi fac pana, am uitat să precizez că unde m-am campat, a fost mult fân și probabil ceva mai ascuțit mi-a penetrat cauciucul cu tot cu cameră, nu e mare filozofie, dar e ciudat cum nu am pățit asta pe partea din spate, unde aveam bagajele. Ideea îi că m-am împachetat greu toate boarfele și am pornit destul de târziu, în jur de ora 12. Unde m-am campat era un drum secundar de la drumul principal, de vreo 500 de metri. Am pornit din nou, dar mai lejer spre Răchițele, drumul nu este atat de extraordinar pe această porțiune pentru că este jumătate astfalt, jumătate pietriș și mult praf. Imediat de la răscrucea de drumuri la aproximativ un kilometru este un drum ce duce spre Rogojel și implict spre arborele de sequoia, dar unde nu am vrut să mă încumet pentru că lipsa indicatoarelor m-a descurajat să nu o iau pe un drum derutant și să mă pierd în caz că sunt neatent. Astfel am continuat drumul spre Răchițele, doar că am dat din nou peste o răscruce de drumuri, drumul ce mergea tot în față ducea spre Răchițele, iar cel care făcea la dreapta, frumos asfaltat ducea spre barajul de captare de la Racad și unde se mai află o cascadă, dar trebuie să cobori de la drum pe albia râului și abia apoi o poți observa printre desișuri, acuma de unde știu asta? Pentru că am luat-o pe drumul frumos asfaltat, adică pe drumul greșit, iar un domn de la Cluj mi-a spus că ar fi păcat să nu văd cascada, asta ca asta, doar că după ce am trecut de stația de captare de la Racad, am dat peste niște oameni care erau la iarbă verde..

20150809_151922

Drumul proaspăt asfaltat ce duce la stația de captare de la Racad

Asaltul viespilor turbați

M-am apropiat cu pași timizi de oamenii care erau la iarbă verde și mâncau păstrav prăjit pe grătar, pescuit chiar din albia râului, i-am întrebat de cascadă și mi-au zis că am trecut de ea și că drumul duce în continuare spre limita de județ dinte Cluj și Bihorul meu natal. Oamenii erau din București și au venit în concediu prin țară, unul dintre ei fiind din comuna Mărgău, apoi am început poveștile, cum de îs singur, dacă am gagică, întrebări peste întrebări de le-am prelungit la o bere. Cât timp am stat cu acești oameni faini de povești, am fost asaltat de mulți viespi, am fost efectiv ciuruit de vreo 3-4, mama lor de insecte turbate. Domnul cu care m-am întins la vorbă, a zis că e bun sângele în noi, de asta suntem atacați, sau ciuruiți cum ziceam eu în opinia mea. După ce m-am uitat la ceas și am văzut că a trecut cam o oră, mi-am luat rămas bun și am purces din nou la drum, după ce mi-am luat rămas bun de la oamenii cu care am stat și am îndurat asaltul viespilor turbați. Am promis domnilor că nu voi atinge viteza supersonică pe coborâre, la insistențele lor, pentru că era posibil să prind ”ceva radar”!

Bineînțeles că nu am fost ascultător că eram în criză de timp și am coborât în viteză până am ajuns din nou la răscrucea de drumuri ce mergea spre Răchițele, de aici nu mai este atât de mult până în Răchițele, unde spre surprinderea mea am ajuns destul de repede, problema a fost deja că erau prea multe mașini care mergeau spre cascadă. Am ajuns din nou la o răscruce de drumuri, cea din față ducea spre Beliș pe drumul nou asfaltat prin rezervația Apusenilor, iar cel din dreapta mergea spre Cheile Stanciului, Cascada Vălul Miresii și Pietrele Albe. Am oprit puțin de am discutat cu un motociclist, care se plângea de calitatea drumului care ducea la cascadă, parcă erau vreo 4 km și a zis că drumurile îs foarte proaste prin zonă, doar cel nou renovat spre Beliș este excelent. Nu am stat mult la discuție pentru că deja îmi croisem un plan cum să ajung cât mai repede la Huedin și apoi să iau trenul spre Cluj Napoca. Am pornit spre cascadă în trombă și mi-am dat seama că pentru bicicletă drumul nu era atât de nasol ca și pentru motociclete sau mașini, ba chiar era excelent pentru genul meu de traseu pe care îmi doream să îl explorez. Am ajuns destul de repede la Cheile Stanciului, de unde nu mai era atât de mult până la obiectivul meu final, ba chiar am intrat pe o porțiune unde era interzis accesul cu vehicule motorizate, era încurajat mersul pe jos și pe bicicletă. Când am ajuns la cascadă am început de am făcut poze și am observat în zare și Pietrele Albe, la care nu am mai mers. Dar cascada, este frumoasă în toată splendoarea ei, iar când m-am îmbarcat să pornesc din nou spre Răchițele am mai întâlnit un biciclist, care a avut un trecut de motociclist și îmi povestea despre cum a mers cu mobra lui la București pe vremea lui Ceaușescu, poveștile astea mi le-a narat când ne îndreptam spre Răchițele, amândoi aveam un obiectiv final: Huedin, doar că eu am preferat să o iau pe ”Transalpina Apusenilor”, ceea ce s-a dovedit a fi foarte provocator, deoarece când am început să urc am trecut în urcare pe lângă un motociclist, aflat în staționare, care se înderepta și el spre Beliș și mi-a zis că mai am 4 km până sus, dar aici vreau să aduc la cunoștință unele clarificari, drumul asfaltat are o lungime de 16,2 km. Până am ajuns eu în vârf, la altitudinea maximă, pe ciclocomputer mi-a arătat că urc de fapt de 9 km. La Răchițele altitudinea este de 800 m, iar în vârf, în apropiere de Dealul Botii altitudinea ajunge la 1200 m. Deci drumul este o adevărată cățărare, de asta l-am și numit Transalpina Apusenilor, plus că și înclinările îs destul de abrupte, dar cum specializarea mea este pe urcări am zis că nu este mare brânză, doar că lipsa antrenamentului, mi-a solicitat de la încheieturi la ligamente, tot ce a fost posibil și imposibil, pe fiecare kilometru de urcare simțeam cum muream și parcă înviam din nou. După ce am ajuns sus, m-am întâlnit cu un băiat din Turda, biciclist și el, Șerban, care a zis că a făcut și Transalpina cu ceva săptămăni în urmă. Chiar și el zicea că îs nasoale urcările pe acest drum, dar pentru mine nu era o noutate. Șerban m-a învitat să campez unde avea el tabăra, dar i-am mulțumit și i-am zis că îs contra-timp, pentru că vream să ajung la Huedin și de aici la Cluj.

20150809_161603

Am ajuns și eu în sfârșit în Răchițele

20150809_161928

Poartă tradițională românească

20150809_173607

Stimați cetățeni, comunicat important!

20150809_174814

Spre Pietrele Albe

20150809_175219

Și obiectivul a fost îndeplinit

20150809_175549

Cascada Vălul Miresii

20150809_180206

Cascada în toată splendoarea ei

După ce m-am despărțit și de Șerban, am sunat o prietenă din Cluj, Alina, să o anunț că am nevoie de adăpost dacă trec prin Cluj, apoi am ajuns la Dealul Botii și am mai înaintat puțin pentru a prinde un loc bun unde să fac poze la apus. După ce am făcut poze am pornit din nou la drum, drumul în continuare a fost destul de greu cu urcușuri și coborâșuri, la fel ca și ciclul vieții. Era deja întuneric când am ajuns în Bălcescu, doar că de aici trecerea în Beliș am făcut-o fără să îmi dau seama și era deja trecut puțin peste ora 21, iar trenul era la 22:30 din Huedin la Cluj, condiția ca Alina să mă primească la ea a fost să ajung înainte de ora 0, deoarece a doua zi mergea la serviciu. De aici a început o cursă contra timp, de la Beliș practic este doar coborăre, și multe curbe, la un moment dat era chiar să dau peste o vacă ce păștea pe marginea drumului, noroc că avea talangă, și am reușit să țin cont de avertisment, alfel cred că tot mă împroșcam pe asfalt. De când am început să cobor, nu m-am uitat deloc la ceas pentru a nu cădea psihic, în cazul în care vedeam că timpul se apropie de ora de plecare a trenului, un alt impediment a fost mașinile care urcau, care nu înțelegeam de ce îmi bagă faza lungă, dar am înțeles mai târziu, că aveam și eu lumina puternică și era deranjat, la asta chiar nu m-am așteptat. Iar în Călățele m-am dat la întrecere cu niște câini mari și negrii, simțeam că mă apropiu de Huedin, cerul era plin de stele și nu mai erau mașini.

 

20150809_200339

Deja eram prin Parcul Natural Apuseni

20150809_201651

Dealul Botii

20150809_203501

Încadrarea perfectă

20150809_203634

De la Dealul Botii se vede o parte din Lacul Fântânele, o coadă a lacului

20150809_203841

Apusul, așa cum a fost

Am pedalat în forță pe ultimul tronson al drumului care mă ducea spre Huedin, iar când am ajuns în dreptul Bisericii Reformate din Huedin, am scos telefon să mă uit la ceas și era 22:35, deosebit! Asta a însemnat că am pierdut trenul, am sunat-o pe Alina să îi spun, și i-am zis că nu îs sigur că o mai iau spre Cluj, eram dezamăgit, dar nu mai căutam să văd unde am pierdut timp, pentru că mi-am dat drumul pe coborâre, se pare că o oră și jumătate nu mi-au fost de ajuns să parcurg cei aproximativ 30 de km de la Beliș la Huedin. Am mers spre gară și m-am uitat la ciclocomputer, parcursesem în două zile 98 de km. Doar că în ziua precedentă am făcut vreo 16 km, asta pentru că am pornit târziu.
În gară am simțit genunchii solicitați la maxim și am zis că mai bine mă întorc spre Oradea, dat fiind faptul că era cel mai rapid tren care mergea într-o direcție, dar trebuia să mai stau 4 ore în gară, dar nu m-am plictisit. Aici m-am întâlnit cu doi portughezi, un cuplu de fapt, un baiat și o fată. Am început să vorbesc cu ei și să împărtășim păreri, ei doreau să ajungă la Dealul Negru la ceva festival, doar că sperau să găsească pe cineva să îi ajute, era un băiat prin preajmă ce căuta să îi ajute cu transportul, doar că la un moment dat a venit un băiat dubios, care le-a cerut de la Huedin până la Dealul Negru 100 de lei, atunci mi-a fost rușine că avem asemenea specimene printre noi și i-am spus fetei că ar fi bine să refuze, băiatul (n. r. – portughezul) oricum i-a zis că maxim 50 de lei are pentru amândoi și mai mult nu oferă. Fata m-a întrebat apoi de ce a cerut acel băiat așa mult pentru că deși sunt străini asta nu înseamnă că au bani foarte mulți, apoi le-am explicat că la noi sunt și oameni care vor să facă bani pe o cale mult mai ușoară, iar alții se rup cu munca. Acel impostor nu a înțeles discuția noastră, deoarece nu știa engleză și îl întreba pe celălalt ce discutăm, dar băiatul nu i-a mai spus, pentru că și el dorea să ajute la rândul lui. Miguel s-a hotărât apoi să meargă pe jos și i-am spus că deși este o soluție extremă, este mult mai bună pentru ei, am scos harta și i-am explicat pe unde trebuie să meargă, ba chiar i-am lăsat și harta. Și ca să îi ajut le-am mai dat și o lanternă pe care o aveam eu ca rezervă, pentru a o folosi la drum. Mi-au mulțumit amândoi și m-au îmbrățisat, apoi au mai stat cu mine puțin și mi-au zis ce cuvinte au învățat în română și care se aseamană cu cele de la ei din portugheză, ne-am mai distrat puțin, iar apoi cei doi îndrăgostiți au plecat. Brusc, m-am trezit singur pe peron, sub cerul plin de stele…

Calatorii

Bodensee Lake at Lindau

Bodensee lake is the largest lake of the Alps mountains situated on the Rhine river and the border between Germany, Switzerland and Austria. The largest town situated on this lake is Konstanz, with one part on the territory of Germany and one part in Switzerland.

20140929_185539

The swan and the boat

20140929_185827

To Bregenz, Austria

20140929_191151

To Swiss

20140929_191226

Light ship

20140929_191323

The lighthouse port of Lindau

20140929_191431

Port of Lindau

20140929_191444

Lindau

P.S. I had visited Lindau in the last year in October. It’s a small town situated on a island.