Aventura, bicicleta, Calatorii, calatorii pe bicicleta, legenda biciclistului singuratic

Tură ciclistă – Aiudeana, ediția a 3-a

Tura a avut loc într-o toamnă târzie, pe data de 30 Octombrie a anului 2016. Aiudeana se alfa la a 3-a ediție, și am ochit de mult evenimentul care mă îmbia la o cursă prin Munții Trascăului, mai ales că nu pedalasem de o lună, după concediul pe care l-am făcut prin țară, tot pe bicicletă, desigur, dar despre care am să vă povestesc cu altă ocazie.

Cel mai mult îmi doream să mă aventurez din nou cu grupul, după reușita din Fundătura Ponorului. De data asta am reușit să îl cunosc pe Vali, căruia îi mulțumesc, de asemenea, pentru tură. La această ediție de Aiudeana, remarcăm prezența în aer liber a mai multor amatori sau profesioniști pe două roți. Au venit bicicliști de la Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Turda, Hunedoara, Deva, Sibiu, Târgu Mureș, Câmpia Turzii, Timișoara și de prin alte locuri, care acuma nu mai îmi vin în minte, dar ideea este că am însumat aproximativ 90 de participanți, care ne-am adunat în fața Colegiului Național Bethlen Gabor, peste drum de Cetatea Aiudului, și tot aici trebuie să remarc că tot colegiul adăpostește și Muzeul de Știinte ale Naturii.

Atmosfera a fost ca de concurs, însă de această dată fiecare participant a concurat cu el însuși, alții se antrenau pentru diferite concursuri, eu mai mult am venit de data asta ca și fotograf personal și din dorința de a cunoaște mai mult Munții Trascăului, prin care am mai făcut o tură scurtă la pas, tot în cursul aceluiași an 2016, dar și pe unde am mai trecut cu bicicleta pe un segment dintr-un lanț plin de locuri drăguțe, dar misterioase, al acestei grupe de munți din Apuseni.

Acuma să trecem la treabă, după o bine-venită poză de grup, am încălecat fiecare pe șa și am pornit în tura noastră de expediție, la început a fost mai greu, până ne-am adaptat viteza de croazieră, pentru că trebuia oarecum să ne și grupăm, ideea este că am plecat din centru spre hagău, unde începea primul drum neasfaltat și plin cu noroi, desigur că nu toți am reușit să urcăm, și eram asaltați din spate discret, fie stânta, fie dreapta.. ceea ce însemna că trebuia să ținem partea pe care ne-o indica cel din spate, că să îi facem loc să treacă, aceștea erau profesioniștii care forțau îndiferent de teren sau de dificultatea drumului. Ca să fiu sincer, mai mult eram preocupat de făcut poze, mai ales că după ce am urcat hagăul, am mers de-a lungul pădurii, pe lizieră. Cel mai neplăcut moment a fost pentru cei care au uitat la mașină ușile larg deschise și mașina neîncuiată, desigur moment comico-tragic, care se întâmplă.

20161030_093341

După urcarea hagăului, la ieșirea din Aiud

20161030_095627

Pedalând pe lizieră se observau munții la orizont

Mergând pe lizieră începeau să se observe munții în toată splendoarea lor, dar și cauciucurile se încărcau cu noroi, lucru care la unii amici de tură le mai îngreuna pedalarea. Am avut niște cauciucuri mai groase de data asta, de 2.25 de la Schwalbe, Tought Tom, dar bune la rulare pe șosea, se poate merge constant cu ele și se poate atinge liniștit viteza de 30 km/h. Pe terenul din tura asta, vreau să vă împărtășesc că terenul nu a fost atât de moale, astfel încât, nu a mai trebui să opresc, deoarece la prima coborâre, noroiul de pe roți s-a împroșcat în toate direcțiile.

După ce am avut o serie de urcări și coborâri, în apropiere de satul Lopada Veche, am făcut prima regrupare, la o răscruce de drumuri. Aici am făcut pe lângă poze și o hidratare sănătoasă. După sosirea tuturor, am luat-o pe un drum de piatră spre Livezile, un sat ce coboară spre Aiud, dar și care duce spre Rîmetea. La Livezile am căutat drumul spre schit, și de aici începea doar mica încălzire la ce urma. Un localnic, chiar ne-a avertizat că nu vom urca, dar i-am mulțumit pentru încurajări și i-am spus ca am mai avut parte de aceste sfaturi și când am mai fost pe Transalpină, ideea este că aici m-a luat gura pe dinainte și nu am ținut cont că acolo, Transalpina este asfaltată, iar urcarea în care eram angrenat de data asta, era în genul Muntelui Găina, un alt drum dificil, chiar foarte dificil din punctul meu de vedere, mai ales când ai și bagaje, de gen: coburi, cort, sac de dormit etc, chiar imposibil, depinde de starea fiecăruia de spirit.  Desigur, în parcurgerea drumului spre schit, l-am ajuns și pe Vali, singurul pe care îl știam din tot grupul, am bătut palma și încă eram pe șa, dar imediat după schit, a început din nou noroiul. Deja îmi puneam semne de întrebare, oare e tură de pedalat sau tură de push bike. Unul dintre ghidul pe care l-am avut în tură, ne-a zis că nu mai avem mult până la cruce, de unde vom avea o panoramă deosebită și unde urma cea de-a doua grupare.

20161030_101848

Prima regrupare în apropiere de satul Lopada Veche

20161030_101904

Spre satul Lopada Veche

20161030_102919

Coborârea spre Livezile

Ajuns din nou la următoarea grupare, am început cu pozele, deoarece peisajul era mirific, aveam jos Poiana Aiudului, Livezile, Măgina și departe de tot Aiudul, pe care l-am lăsat în urmă. Tot de aici am privit și spre minunatele chei ale Vălișoarei, unde am avut unele divergențe cu unii rutieri de-ai locului, ba că ar fi Cheile Aiudului, ba ale Vălișoarei. Menționez că este corect în ambele variante și precizez, că de la Poiana Aiudului înspre Rîmetea, prima localitate este Vălișoara, cu aceeași vale, de unde și numele cheilor, doar că oamenii locului le mai spun și Cheile Aiudului.

20161030_112628

Poze făcute la a doua regrupare, în apropiere de Schit

20161030_112642

Minunatele culori de toamnă

20161030_112926

Satul Livezile, văzut de la înălțime

20161030_113520

A doua regrupare

20161030_114309

Cheile Vălișoare, spre Rîmetea

20161030_114353

Ca de toamnă

20161030_114520

Peste pădure, spre Cheile Vălișoarei (Cheile Aiudului)

20161030_115820

După ce am pornit la drum

20161030_120047

Pădurea în toată splendoarea ei

20161030_120921

Pe potecă, pedalare sub foșnetul frunzelor

20161030_122433

Peisaj de toamnă târzie

20161030_122530

Celebrele căsuțe din Apuseni

20161030_125229

O mică vedere înspre Piatra Secuiului

20161030_125315

Spre a treia regrupare

După toate aceste întâmplări, ne-am bucurat și de natură, codrii de aramă acopereau văile, covoare de frunze acopereau ciuperci pe ici, pe colo. După ce am pornit din nou la drum, am renunțat la bluza pe care am pus-o pe layer (tricoul care deja era ud) și pe sub geacă. Dar cum am fost transpirat de numa și înainte de tură prognoza meteo anunța 0 ° C, m-au făcut să mă îmbrac cu o geacă de schi. Am renunțat și la bluză, și la geacă, deoarece peste tricou am luat geaca de ploaie, în niciun caz temperature nu a coborât sub 0, ba chiar erau vreo 8 ° C, lucru încă plăcut pentru corp, deoarece lucrurile se schimbă la temperature negative. O potecă a luat locul, drumului plin de noroi, dar urcările erau din ce în ce mai abrupte, apa pe terminate și parcă era din ce în ce mai greu. La următoarea potecă plină de pietre, unde îți mai săreau pietrele de sub roți și văzând urcarea ce avea să vină, am trecut iar la împins ghidonul. Nu mulți au și urcat hopul, dar după urcare, pe următorul nivel pentru regruparea a treia, aveai parcă lumea la picioare. Nu se mai vedeau doar Cheile Vălișoarei, ce și Piatra Secuiului, Cetatea Trascăului sau Peștera Studentului, destul de discretă ascunsă în Piatra Secuiului, de care nu știam, dar mi-a arătat-o un amic de drum, care m-a observat că deprindeam totuși câteva cunoștințe despre zonă. Tot aici mulți aventurieri pe două roți, și-au terminat și ultimele surse de apă, dar erau mulțumiți de ce au văzut, plus de asta, urma cătunul, care prevestea aproximativ două ore de pedalat până la Cheile Râmețului, unii estimând că vom ajunge în jur de ora 2 PM.

20161030_130054

Piatra Secuiului în centrul pozei

20161030_130150

Vedere spre Aiud

20161030_131114

Minunatul cătun

20161030_131336

Prin cătun, minunându-mă de peisaj

20161030_131401

Căpițele cu fîn

20161030_131937

Carul fără boi

20161030_133142

Cătunul, îmbrăcat în minunatele culori de toamnă

20161030_133245

Superbele căsuțe, specifice Munților Apuseni

20161030_133530

Poză reprezentativă, în plan îndepărtat: Piatra Secuiului, Cetatea Trascăului

20161030_133608

La vale

20161030_133644

Drumul spre Cheile Râmețului

20161030_134248

Nu puteam să uit cu ce am pedalat până aici

20161030_134602

Pedalare de toamă

Nu am mai stat mult pe gânduri și după mai multe poze am început din nou la drum, de aici l-am pierdut pe Vali, drumul a avut o mică porțiune de coborâre, apoi o mică urcare, ceea ce prevestea că am ajuns în cătun, de altfel casele rarefiate în stilul Munților Apuseni, din lemn și acoperiș de paie. După ce am oprit din nou la poze, am urcat iar pe bicicletă și a oprit la alimentarea cu apă, în apropierea unei căsuțe ce adăpostea și un car pentru boi.

 

După ce am pornit din nou la drum, vreau să zic că am început să pierd din ce în ce mai mult timp pe traseu din cauza pozelor pe care le făceam de pe traseu. Un coleg de tură a și întâmpinat dificultăți din cauza schimbătorului, dar pentru prima dată nu aveam scule, în caz de nevoie, la mine.

După ce am străbutut cătunul, urmează câteva coborâri, care duce la o nouă răspântie de drumuri, norocul meu că cei care au trecut pe lângă mine, știau drumul, moment în care am oprit din nou pentru a face poză spre Cheile Râmețului în toată splendoarea lor. Momentul asta a fost comic, doarece foarte mulți au trecut pe lângă mine, dar eu tot făceam poze, practic, asta era al doilea obiectiv, să imortalizez peisajele Trascăului.

De la intersecția cum vii dispre cătun, am făcut stânga, dar am coborât cu multă prudență, chiar dacă drumul era asfaltat, deoarece mai apărea câte o mașină pe traseu. Apoi după coborâre, a urmat iar o urcare, care nu era foarte abruptă, drumul cotea la stânga și apoi dădeam în comuna Râmeț, iar în vale se observa și Valea Mănăstirii. Aici am făcut cea de-a patra oprire, ultima mare hidratare pentru mine. Dar vis-à-vis de magazinul unde am staționat am observat o veveriță stingeră într-un nuc mare, care se straduia să mânânce nuci și destul de nepăsătoare la asistența care se minuna și încerca să îi facă poze.

This slideshow requires JavaScript.

Cheile Râmețului și împrejurimi

20161030_140535

Bicicleta în peisaj

This slideshow requires JavaScript.

Împrejurimile comunei Râmeț

20161030_141658

Veverița nepăsătoare

Nu am mai stat mult pe gânduri și l-am întrebat pe ghid pe unde trebuie să o iau, deoarece pierdusem mult timp și Vali era cu mult înaintea mea, ceea ce însemna că trebuia să mă aștepte destul de mult.

Deși am fost atent la indicații tot m-am oprit să văd pe unde e de fapt drumul spre Vlădești, pentru că era cât pe ce să o iau spre Valea Mânăstirii. Nu am reușit cu GPS-ul, iar până la urmă am fost ajutat de un localnic.

20161030_142434

Ultima vedere cu căsuțele, cu acoperișul lor din paie

20161030_144654

Piesaj cu Cheile Râmețului în plan depărtat și bicicleta

20161030_144856

Culori schimbătoare

20161030_144906

Un ultim peisaj frumos spre chei

20161030_151252

Un alt codru de aramă

20161030_151301

Munții Trascăului, să nu uit pentru ce am fost la pedalat

După ce am coborât o pantă destul de abruptă, a urmat o cățărare medie și eram sigur că mă aflu în drum spre Geomal, apoi am oprit din nou pentru niște peisaje, cu toată că nu am trecut codrii de aramă, cum spunea și marele poet, Mihai Eminescu, eu doar i-am admirat.

După o scurtă sedință foto, am coborât spre o cariera de piară în aproiere de Gârbovița, iar cum tot am făcut pe poze, am fost ajuns din urmă și de ultima grupă de bicicliști, iar împreună am luat-o pe la Gârbova de Sus, spre pădure, știam că după ce trecem pădurea, urma să ajungem din nou în Aiud. Aici mi-a revenit semnalul și am primit un mesaj de la Vali, el deja ajunsese la Finish cu o oră înaintea mea.

20161030_151402

Coborâre spre cariera de piatră

20161030_163558

Curcubeul, de precizat că nu ne-a prins ploaia, de data asta am fentat-o

După ce am trecut pădurea, am fost întâmpinați de un curcubeu în toată splendoarea lui, practic era panglica noastră de finish, întâmpinați fiind din nou de orașul Aiud, care ne-a oferit și numele minunatului tur de pedalat de la sfârșitul lui Octombrie, 2016.

Advertisements
Aventura, Calatorii, legenda biciclistului singuratic

Fundătura Ponorului pe bicicletă

Așa suntem noi oamenii, oamenii moderni ai secolului XXI, mici și mari, copii și adulți, aproape tuturor ne place să facem ce ne place, unor să merge la mare, altora la munte sau unii chiar au pasiuni pentru pedalat în natură pe bicicletă.

Eram deja la punctul de întâlnire, înainte de a ajunge majoritatea prietenilor din tura organizată de o prietenă prin Fundătura Ponorului, am acceptat învitația și pentru că îmi doream puțin antrenament înainte de a pune o nouă cărămidă pe temelia  așa-zisei: ”Legende a biciclistului singuratic”. Pentru a înțelege mai bine, de ce am ales Fundătura, în primul rând pentru invitația primită de la Mariana, apoi în ce de-al doilea rând a contat și antrenamentul în weekendul premergător, traseului pe care urma să îl fac de unul singur, dar asta în lectura următoare.

După ce ne-am adunat toți undeva pe Calea Lugojului la o benzinărie, deoarece era tură de weekend am fost nevoiți să ne punem bicicletele pe mașină de la Timișoara spre Comuna Pui din Județul Hunedoara. De pe drumul European, E79, de la Pui, cum vii dinspre Hațeg, am cotit-o la stânga spre satul Ponor, de unde începea practic tura. De menționat că de la Pui l-am mai luat și pe ”Jackie”, cel care a fost și ghidul nostru și omul cu sfaturile bune, uneori ai nevoie și de asemenea oameni cu experiență pe munte, deși gradul de dificultate nu a fost cine știe ce.

În drumul spre Fundatură am mers cu două mașini, primul efectiv a fost format din doi călători: Patrik și Mariana, la care s-a mai alăturat și Jackie, iar efectivul al doilea din Andreea, Gabi, Ovi și subsemnatul. Desigur am precizat și despre această organizare deoarece prin Caransebeș am avut și peripeții de ordin tehnic la mașina formată din primul efectiv, niște scurgeri de ulei. De menționat ar fi faptul că la service-ul unde am oprit pentru remedierea problemei, mecanicul, probabil i-a fost mila de noi, mai ales văzând și asortarea mea de șosete la sandale (șosete gri și sandale negre), nu ne-a mai luat nici un ban, deși desfăcuse filtrul de ulei și i-a fixat garnitura cum trebuia, pentru a nu mai curge uleiul.. doar ca bani nu trebuia să ne ia pentru asta, ce pentru vreo 2 litri de ulei. Ne-a lăsat în supărarea noastră, desi Patrik nu s-a sfiit să îi lase o mică atenție: 4 beri aduse tocmai din Germania.

Odată ajunși în Ponor, am mers să vedem gura peșterii, unde ajunge în final râul Ponor, după ce se pierde în stânca din Fundătura Ponorului. Doar că Peștera Șura mare este în apropierea localității Ohaba Ponor, de unde practic se începe și urcarea spre Fundătura Ponorului. La oprirea în Ohaba ne-a întâlnit cu un domn care ne-a ajutat și cu informații cum să ajungem deasupra satului să vedem gura peșterii. Domnul a fost foarte politicos și ne-a povestit și despre trecutul lui, că a făcut armata la Beiuș, dar numărul unității militare nu mai îl rețin, dar când am auzit despre Beiuș, m-am bucurat că doar și bunicii mei sunt din zona respectivă. Și asta i-am povestit domnului care ne-a ieșit în cale, apoi mi-a zis că mai are și o matușă la Beiuș. Ne-a întrebat totuși de unde venim, iar când am răspuns toți în cor: Timișoara, ne-a spus că de aici din zonă: ”avem o profesoara de istorie la UVT, Clipici Georgeta”. Fiind însă în criză, am cerut informații pentru a ajunge la peșteră și au venit: țineți drumul tot înainte până ajungeți în dreptul unei uși la capătului unui teleac, urmați cărarea tot înainte deși vă va duce ușor spre dreapta, acolo treceți prin gard până ajungeți la o căpiță cu fân, de acolo faceți dreapta și treceți iar gardul prin teleac, proprietate personală. De aici mai aveți de trecut un gard și ajungeți pe cărare unde o să vedeți gura peșterii, pe unde ajunge Ponorul la noi în sat din Fundătură. Pe vremuri să știți că strămoșii noștrii duceau cu boii buturi/butoare în fundărură pentru a oprii eventualele viituri de apă în perioada primăverii.

20160910_132620

Intrarea în Peștera Șura mare văzută de sus

20160910_153443

Cătunul dinspre Ohaba spre Fundătură

20160910_163853

Urcarea de la cătun spre Fundătură

Fetele nu ne-au însoțit și astfel am mers doar eu cu Ovidiu, în drum spre gura peșterii m-am confensat și i-am spus că prefer calea mai grea când aleg să văd frumuseșile naturii, cum ar fi mersul pe jos sau pe biciciletă, deoarece satisfacția este mai mare și te poți bucura de astfel de frumuseți.

După ce am făcut câteva poze, ne-am grăbit să coborâm să nu le facem pe fete să ne aștepte, apoi am urcat de la Ohaba pe asfalt până la drumul de piatră, iar de aici am luat-o pe bicicletă, de parcurs ar fi cam 10 km aproximativ, iar ca dificultate am urcat de la 600 m la 1000 m altitudine, dar drumul a fost destul de bun, iar gradul de dificultate, depinde și de cât ești de antrenat, vreau să spun că înainte de a purcede la drum, dacă până aici bagajele au fost aduse cu mașina, corturi, rucsaci sau bagaje au fost puse pe portnagaj la bicicletă sau pe spate, din cei patru care am mers pe bicicletă: Patrik, Mariana, Ovi și eu, noi am fost cei mai încărcați, pentru că Jackie și fetele să le fie mai ușor fiind că au luat-o cu picioreta pe ceva potecă unde faci în jur de 2 ore.

Pentru a nu avea probleme de hidratare, tot Jackie ne-a spus că următorul izvor va fi la cătun și să nu risipim apa, tot la cătun a fost și o veche mină de bauxită. Până în acest loc, am să vă fac o mărturisire, a fost prima dată când m-am sufocat pe urcare, motivul principal a fost pentru că nu mi-am reglat respirația corespunzător, iar probleme de genul asta eu nu am întâmpinat. Ajunși la intrarea în cătun am făcut primele poze, iar după această scurtă sedință am pornit din nou la drum. Obiectivul principal era să găsim izvorul, și după lungi căutări și cercetări l-a găsit Ovi și am alimentat toate recipientele din dotare.

Pedalând din nou agale, și revenindu-mi și eu în ritm cu echipa, în momentul în care eram și eu pe cai, cum se mai spune, o oprire neforțată a Marianei și neanunțată brusc pe direcția mea de mers mă face să exclam: ”Bine că acuma te-ai trezit să oprești în fața mea, când pedalam mai bine, băga-mi-aș mâna la ștrimf”. Pe lângă oprirea asta, la reacția mea, Mariana era cât pe ce să se prăbușească pe jos de râs. Ne-am alimentat cu apă și am pornit din nou, iar pe urcare tot întâlneam câini, destul de prietenoși, noi nu aveam să știm că de fapt ei ne călăuzeau spre Fundătură unde nu mai aveam atât de mult de pedalat.

Când am simțit că ne apropiam de Fundătură tot opream și făceam poze, dar împărtășeam și păreri despre natură, despre faptul că ar fi bine să nu fie promovată atât de mult, deoarece eram încântați de splendoarea peisajului și de casele care nu aveau curent electric, dădea impresia unei așezări de prin anii 1700 toamna, iar oamenii erau singuri, doar ei și Dumnezeu.

20160910_172731

Căsuță din lemn

20160910_173352

Fundătura și lunca Ponorului

20160910_174028

Satul, nicidecum uitat de lume, vizitat de călători iubitori de natură

Când am ajuns la poteca ce ducea spre platoul unde deja campase Jackie cu fetele, am început să ne salutăm ca pieile roșii. Apoi am coborât spre râul Ponor, mai exact în Lunca Ponorului, cum am auzit că îi mai spuneau sătenii. În luncă ne-a abordat o nană, pe nume Armina, care a început să ne întrebe, de unde am aflat de loc, de unde am venit, dacă ne place, dacă vrem pălincă etc. Iar la despărțire de Armina, a observat cum din dragoste a vrut să îi dea unuia dintre colegii de pedală cu bota, și ne-a spus că dacă vrem brânză să îi spunem, deoarece mai toți ce ajung în Fundătură preferă să cumpere de la oamenii locului.

20160910_175350

Cu siguranță că laptele e natural

                Ajunși la platou, Jackie ne-a ajutat pe toți să ne punem corturile și apoi ne-am întins la masă, după ce ne-am potolit foamea am urcat să mai facem câteva poze și din alte unghiuri cu peisajul încântător. Însoțit de un coleg din tura de pedalat, am urcat și am făcut câteva poze, și cum eram noi sus pe stâncă am observat cum mai veneau oameni, și am început de i-am numărat, vreo 10 la număr și au instalat și ei corturile pe același platou.

20160910_192407

Locul pe unde intră Râul Ponor în stâncă

Despre partea cea mai frumoasă a călătoriei, voi povesti mai pe larg în cartea pe care am să o scot pe viitor, cert este că povestirile în jurul focului și odihna după o tură în care bicicliștii sau călătorii sunt osteniți sunt cele mai frumoase. Am râs împreună, am cântat cu cei care animau atmosfera cu acorduri de chitară, iar fetele dansau.

Am stat până târziu nepunând la socoteală faptul că a doua zi, voi porni din nou la pedalat, sau chiar ne vom trezi devreme să vedem răsăritul. Nimic nu este mai frumos decât să încununezi călotoria în Fundătura Ponorului cu momentul când răsare soarele. De remarcat că doar Jackie și fetele s-au trezit să vadă răsăritul, leneșii, printre care și eu, l-am văzut în poză. După ce ne-am trezit, am mâncat și încet, încet ne-am pregătit de drum, adunare de lucruri și apoi împachetare. Am mai făcut câteva poze și apoi am pornit pe bicicletă spre izvor. După ce am ajuns la drum, am stat de vorbă cu oamenii din sat și le-am spus unde am vrea să ajungem, tura continua spre Peștera Ciclovina din apropierea satului cu același nume, dar eu am considerat că pornim destul de târziu și că preferabil ar fi dacă nu cunoaștem traseul să nu ne încumetăm, deoarece eu nu vreau să ma rup și nici să mă duc pe noapte, urmând să abordăm cu altă ocazie acest treaseu, după lungi parlamentări și discuții cu oamenii locului ne-am întors din nou spre Ohaba. Traseul a fost mai mult decât lejer, deoarece am avut doar coborâre și când am ajuns, ne-am permis și luxul de a merge la Peștera Șura mare, de-a lungul râului Ponor.

20160911_074428

Fundătura Ponorului învăluită de soare

20160911_124423

Măgărușul cărăuș

20160911_130901

Satul rarefiat din Fundătură

20160911_162629

Pe Ponor în sus, spre peșteră

20160911_162902

Obstacolele înaintea ajungerii la Peșteră

20160911_164458

Intrarea în Peștera Șura mare

Decorul este rupt din altă lume și destul de frumos, ba chiar am mai întâlnit oameni de la Deva, în vizită și ei pe la peșteră, la intrarea în peșteră, dacă vrei să avansezi mai mult trebuie să escaladezi un perete, înalt de vreo 3 m, eu ajungând mai târziu, i-am așteptat pe Mariana, Patrik și Ovi să coboare, apoi ne-am întors din nou în sat pentru că deja eram așteptați de Jackie, Gabi și Andreea. Ne-am bucurat că am mai bifat un obiectiv, chiar dacă nu am mai mers spre Ciclovina.

20160910_174741

Cam asta ar fi momentan de relatat, iar ca recomandare pentru cei care doresc să ajungă în Fundătura Ponorului, merită orice efort fie el, pe jos sau pe bicicletă.

 

Aventura, Calatorii, Jurnal, legenda biciclistului singuratic

Legenda biciclistului singuratic, prolog

Problemele cu furtul bicicletei, le-am lăsat în urmă, am trecut peste ele la fel cum am trecut mai tot timpul peste tot felul de probleme care m-au ajutat să mă ridic și să o iau de la început. Ideea cu legenda, mi-a venit după ce am fost pe Muntele Găina și am pus aici Nomad pe bicicletă, aș putea zice că acesta este începutul prologului, dar dacă mă gândesc că atunci când am fost cu Cristi și Adișor, la Roșia Montană, eu am pornit cu o zi mai devreme pentru a merge și la Casa lui Horea, Detunate și Casa lui Avram Iancu, locuri pe care le-a vizitat fără camarazii mei de drum, aș zice că atunci a fost începutul începutului prologului. În mare parte asta acuma nu prea cred că contează până la urmă, contează proiectul în sine: legenda biciclistului singuratic. Asta nu îmi vine de la faptul că sunt anti-social, dar cum și unii artiști scot albume solo, așa și eu îmi doresc să fac anumite trasee pe care mi le croiesc în minte la fel ca un păianjen care își țese cu meticulozitate propria pânză: casa lui, iar în cazul de față eu mi-am țesut drumul meu drum.

20150808_171331

Cum mergi cu trenul sau cu mașina de la Oradea la Cluj Napoca, la Ciucea se observă Casa Memorială a lui Octavian Goga, aceasta este casa unde a locuit scriitorul, după ce a cumpărat-o de la văduva lui Petofi Sandor.

      Pentru mine acest nou drum a fost esențial, deoarece îmi doream al patrulea concediu pe bicicletă, iar în final am reușit să fac asta printr-un moment de conjunctură. Un mare mulțumesc îl am pentru un prieten drag, Ionuț e numele, dar nu asta este relevant, ce faptul că la fel ca și atunci când am fost la Roșia Montană și aveam nevoie de unele lucruri m-a sprijinit, anul trecut mi-a spus că știe de o bicicletă pe undeva prin Oradea, l-a rugat să o cumpere pentru mine și astfel primul pas în îndeplinirea unui nou traseu era rezolvat.
Pentru a nu te plictisi dragă cititorule, am să trec de data asta în subiect. Ca și plan de călătorie mi-am croit trei trasee, unul dintre ele a fost prin județul Cluj, care de alfel l-am și făcut, următoarea parte din călătorie îmi doream să fie un tur al bisericilor fortificate din Transilvania, mai excact prin județele Sibiu și Brașov. Ultima variantă ar fi fost din județul Brașov să urc spre Moldova lui Ștefan și a lui Mihai. Bineînțeles, la fel ca și anul trecut nu am reușit pentru că a fost prea cald, dar am avut și niște probleme de ordin logistic, am să vă spun mai jos despre ce a fost vorba.

Am să vă spun traseul înlănțuit din județul Cluj, traseu pe care îl recomand și altor pasionați de pedalat în voie bună prin locuri unde întâlnești puține mașini: Poieni – Bologa – Săcuieu – Scrind Frăsinet – Răchițele – Dealu Botii – Bălcescu – Beliș – Huedin.
Acuma de menționat că aici sunt foarte multe de văzut pe acest traseu, și anume: Cetatea Bologa, Moara pe apă, care se află tot în Bologa. De remarcat că între Săcuieu și Scrind Frăsinet se află, spre Rogojel, celebrul arbore de sequoia din zonă. La Răchițele, se află cunoscuta Cascadă Vălul Miresii, Cheile Stanciului, Piatra albă și tot aici oamenii locului mi-au povestit și despre banda lui Șușman, dar pentru a vă informa corect, v-aș recomanda scrierile scriitorului Teofil Răchițeanu.

Pornirea este cea clasică, cu trenul de la Oradea, spre o destinare de unde să o iau apoi în pace cu bicicleta, de data asta mi-am spus Oradea – Poeni, deși inițial doream să ajung la Huedin și apoi să o iau spre Răchițele pe la Călata, de menționat că de aici a fost soția lui Horea, cel cunoscut și cu numele de Nicolae Ursu, artizanul răscoalei de la 1784, iar de la Călata să mă duc spre comuna Mărgău. De ce am ales Poeni? Înainte să plec m-am sfătuit cu verișoara mea, Roxana, care a mai fost prin locurile respective și mi-a recomandat să plec dinspre Poeni, că de acolo drumul este lin printre munți și ajung ușor în Răchițele, alte argumente au fost că sunt mai puține mașini, doar că la ieșire din Bologa sunt niște câini de curse, care s-au cam ținut după mine.

20150808_194749

Drumul între Bologa și Săcuieu

Micul David

Acuma am să vă relatez pe scurt cu a fost călătoria cu trenul, dar și sosirea la Bologa. La urcarea în tren, când am fost în gară la Oradea, am urcat bicicleta într-o altă parte a vagonului, iar controrolul mi-a spus că nu am urcat unde trebuia și trebuie să o mut în vagonul unde am loc pentru bicicletă și din nou aceeași mișcare singur, doar că din compartiment niște țigănci au strigat la cei care erau la urcarea în vagon: ”Ajuta-ți-l pe băiat!” Apoi după ce am fost ajutat de doi domni, am mers spre vagonul unde aveam loc pentru bicicletă și puteam să stau linștit. Aici am vorbit cu oamenii din compartiment, și am ascultat poveștile lor, probleme lor, dar cel mai glumeț a fost un domn, însoțit de nevasta lui, care povestea despre problemele pe care le-a avut cu calculatorul și că nu boot-a windows-ul de pe CD. Cel care stătea lângă mine avea un tatuaj: ”Numai Dumnezeu, mă poate judeca!”, era cunoscut sub numele de ”Chinezu”, era însurat și mai avea o lună până devenea tătic. Tovarășii de călătorie, care m-au însoțit până în Aleșd au mai povestit și despre alte probleme, despre salariile lor, despre rata la banca etc. Timpul s-a scurs destul de repede și m-am trezit pe peron în Poeni, de aici am plecat pe european până la Bologa, dar am făcut un mic popas la un magazin, unde am vrut să îmi iau ceva de aprins focul, când am intrat în curte, domna care era proprietarul m-a întrebat dacă mi-e cald și dacă rezist pe caldura aia, i-am spus că doar am pornit și că vreau ceva de la magazin, ceva cu ce să aprind focul, însă gazda, mi-a spus să nu are rost să dau banii, că îmi dă ea și astfel m-am făcut cu trei brichete.. I-am mulțimut frumos și am plecat în trombă spre Bologa, unde am ajuns foarte repede, doar că la cobul de pe partea stângă-spate, auzeam că freacă ceva.. Am zis că nu poate fi ceva grav, doar că atunci când pedalam mai bine și cum portbagajul era improvizat la tija din partea dreaptă cu un colier de plastic, colierul a alunecat pe cadru în jos și m-am trezit că am o frână a naibii de bună pe spate: ”Fain moment!”, vorba lui Cristi când am fost pe Transfăgărășan și am făcut un scurt popas la Moșna. Nu aveam alceva de făcut decât să dau din nou toate bagajele jos și să caut bandă sau sărmă prin coburi și cheile inbus să mai fac reglaje din nou, apoi am scos tot ce am avut de prin coburi, de la ulei la paste, de la snikers la biscuiți șamd.
În timp ce rezolvam problema, o voce de copil inocentă mi-a dat: ”Bună ziua!”, a fost momentul în care nervii pe care îi aveam au plecat ca alungați din mine, copilul care m-a salutat, curios fiind, s-a apropiat și m-a întrebat ce am pățit, i-am explicat pe scurt și i-am spus că se va rezolva, între timp am și făcut cunoștință, el este micul David despre care am scris mai sus. Era la bustul gol și pantaloni de blugi, avea doar cinci ani și foarte sociabil, mi-a spus că atunci când va fi ca mine și el va merge cu bicicleta, dar i-am spus că nu este ușor, deși scana printre bagaje ce aveam, a încercat să ridice cortul și sacul de dormit, să vadă cât îs de grele, a zis că poate și el să le ridice și că ar veni cu mine dacă ar fi avut bicicletă. Apoi a trecut la următorul pas, adică mi-a spus că dacă ar avea bani, ar face și el călătorii lungi, dar mi-a zis că deși îl ajută pe tatăl lui, nu îi dă bani, răspunsul meu a venit rapid, i-am spus că pentru toată grija și dragostea ce i-o poartă părinții lui, nu ar trebui să aștepte bani doar pentru faptul că îi mai ajută la unele lucruri mărunte prin gospodărie. De la David am mai aflat că la Bologa este cetate și că se poate ajunge ușor, nu am ajuns pentru că eram în criză de timp.. După ce am rezolvat problema i-am dat un snikers lui David, dar cu condiția să îl mănânce după ce mânâncă mâncare, eu am zis, eu am auzit..
Între timp turiști cehi invadau Bologa pentru a merge la cetate, am pornit și eu, David a alergat după mine, dar la un moment dat ne-am luat rămas bun.
Stimați cititori, am transformat vorbirea directă în vorbire indirectă mai sus, pentru că am zis că dacă încep cu liniuțe de dialog, mi-ai fi lăsat un comentariu, că mai bine aș fi scris o carte..

După ce l-am lăsat pe David, în urmă, am părăsit și Bologa și am pedalat în viteză spre Săcuieu unde am reușit să ajung destul de repede, asta poate și datorită câinilor care m-au întâmpinat la ieșirea din Bologa. Când am ajuns în Săcuieu oamenii erau foarte sociabili și mă salutau toți, am oprit și am discutat cu un om mai în vârstă și l-am întrebat dacă știe un loc unde aș putea să îmi așez cortul, mi-a zis că are un petic de pământ la marginea pârâului ce trece prin sat și liniștit pot să pun acolo cortul. Doar că am mai înaintat și când am intrat la magazin la Ovidiu (n.r – cred că Moga era numele de familie) să îmi cumpăr pâine și mi-a zis că pot să pun cortul la el pe pământ, unde avea în apropiere ceva pensiune și ceva centru de echitație, avea în jur de un hectar și acolo am pus cortul spre marginea pârâului ce scălda aria respectivă..
După ce am ajuns m-am grăbit să pun cortul pentru că se întuneca deja.. Deși am avut mici probleme la începutul călătoriei, m-am întins liniștit în cort și am sunat niște prieteni să le spun că sunt bine, apoi am adormit liniștit..

20150809_063440

Locul unde am campat la Ovidiu, dar unde am făcut și pană

A doua zi de dimineață am fost trezit de tropote de cal, o domnișoară a fost mai matinală și își exersa aptitudinile la centrul de echitație, cum am ieșit din cort, m-am dus la bicicletă să văd dacă este în regulă, era toată plină de rouă, dar asta nu a fost o problemă, principala problemă a fost că aveam pană pe față, fain moment… Deja am început să mă gândesc, ieri portbagajul, de dimineață am început cu pană, am zis că nu mi se mai poate întâmpla și alceva. Am trecut la treabă, am desfăcut cortul și l-am lăsat să se usuce puțin, m-am așezat și am mâncat apoi m-am apucat să îmi fac pana, am uitat să precizez că unde m-am campat, a fost mult fân și probabil ceva mai ascuțit mi-a penetrat cauciucul cu tot cu cameră, nu e mare filozofie, dar e ciudat cum nu am pățit asta pe partea din spate, unde aveam bagajele. Ideea îi că m-am împachetat greu toate boarfele și am pornit destul de târziu, în jur de ora 12. Unde m-am campat era un drum secundar de la drumul principal, de vreo 500 de metri. Am pornit din nou, dar mai lejer spre Răchițele, drumul nu este atat de extraordinar pe această porțiune pentru că este jumătate astfalt, jumătate pietriș și mult praf. Imediat de la răscrucea de drumuri la aproximativ un kilometru este un drum ce duce spre Rogojel și implict spre arborele de sequoia, dar unde nu am vrut să mă încumet pentru că lipsa indicatoarelor m-a descurajat să nu o iau pe un drum derutant și să mă pierd în caz că sunt neatent. Astfel am continuat drumul spre Răchițele, doar că am dat din nou peste o răscruce de drumuri, drumul ce mergea tot în față ducea spre Răchițele, iar cel care făcea la dreapta, frumos asfaltat ducea spre barajul de captare de la Racad și unde se mai află o cascadă, dar trebuie să cobori de la drum pe albia râului și abia apoi o poți observa printre desișuri, acuma de unde știu asta? Pentru că am luat-o pe drumul frumos asfaltat, adică pe drumul greșit, iar un domn de la Cluj mi-a spus că ar fi păcat să nu văd cascada, asta ca asta, doar că după ce am trecut de stația de captare de la Racad, am dat peste niște oameni care erau la iarbă verde..

20150809_151922

Drumul proaspăt asfaltat ce duce la stația de captare de la Racad

Asaltul viespilor turbați

M-am apropiat cu pași timizi de oamenii care erau la iarbă verde și mâncau păstrav prăjit pe grătar, pescuit chiar din albia râului, i-am întrebat de cascadă și mi-au zis că am trecut de ea și că drumul duce în continuare spre limita de județ dinte Cluj și Bihorul meu natal. Oamenii erau din București și au venit în concediu prin țară, unul dintre ei fiind din comuna Mărgău, apoi am început poveștile, cum de îs singur, dacă am gagică, întrebări peste întrebări de le-am prelungit la o bere. Cât timp am stat cu acești oameni faini de povești, am fost asaltat de mulți viespi, am fost efectiv ciuruit de vreo 3-4, mama lor de insecte turbate. Domnul cu care m-am întins la vorbă, a zis că e bun sângele în noi, de asta suntem atacați, sau ciuruiți cum ziceam eu în opinia mea. După ce m-am uitat la ceas și am văzut că a trecut cam o oră, mi-am luat rămas bun și am purces din nou la drum, după ce mi-am luat rămas bun de la oamenii cu care am stat și am îndurat asaltul viespilor turbați. Am promis domnilor că nu voi atinge viteza supersonică pe coborâre, la insistențele lor, pentru că era posibil să prind ”ceva radar”!

Bineînțeles că nu am fost ascultător că eram în criză de timp și am coborât în viteză până am ajuns din nou la răscrucea de drumuri ce mergea spre Răchițele, de aici nu mai este atât de mult până în Răchițele, unde spre surprinderea mea am ajuns destul de repede, problema a fost deja că erau prea multe mașini care mergeau spre cascadă. Am ajuns din nou la o răscruce de drumuri, cea din față ducea spre Beliș pe drumul nou asfaltat prin rezervația Apusenilor, iar cel din dreapta mergea spre Cheile Stanciului, Cascada Vălul Miresii și Pietrele Albe. Am oprit puțin de am discutat cu un motociclist, care se plângea de calitatea drumului care ducea la cascadă, parcă erau vreo 4 km și a zis că drumurile îs foarte proaste prin zonă, doar cel nou renovat spre Beliș este excelent. Nu am stat mult la discuție pentru că deja îmi croisem un plan cum să ajung cât mai repede la Huedin și apoi să iau trenul spre Cluj Napoca. Am pornit spre cascadă în trombă și mi-am dat seama că pentru bicicletă drumul nu era atât de nasol ca și pentru motociclete sau mașini, ba chiar era excelent pentru genul meu de traseu pe care îmi doream să îl explorez. Am ajuns destul de repede la Cheile Stanciului, de unde nu mai era atât de mult până la obiectivul meu final, ba chiar am intrat pe o porțiune unde era interzis accesul cu vehicule motorizate, era încurajat mersul pe jos și pe bicicletă. Când am ajuns la cascadă am început de am făcut poze și am observat în zare și Pietrele Albe, la care nu am mai mers. Dar cascada, este frumoasă în toată splendoarea ei, iar când m-am îmbarcat să pornesc din nou spre Răchițele am mai întâlnit un biciclist, care a avut un trecut de motociclist și îmi povestea despre cum a mers cu mobra lui la București pe vremea lui Ceaușescu, poveștile astea mi le-a narat când ne îndreptam spre Răchițele, amândoi aveam un obiectiv final: Huedin, doar că eu am preferat să o iau pe ”Transalpina Apusenilor”, ceea ce s-a dovedit a fi foarte provocator, deoarece când am început să urc am trecut în urcare pe lângă un motociclist, aflat în staționare, care se înderepta și el spre Beliș și mi-a zis că mai am 4 km până sus, dar aici vreau să aduc la cunoștință unele clarificari, drumul asfaltat are o lungime de 16,2 km. Până am ajuns eu în vârf, la altitudinea maximă, pe ciclocomputer mi-a arătat că urc de fapt de 9 km. La Răchițele altitudinea este de 800 m, iar în vârf, în apropiere de Dealul Botii altitudinea ajunge la 1200 m. Deci drumul este o adevărată cățărare, de asta l-am și numit Transalpina Apusenilor, plus că și înclinările îs destul de abrupte, dar cum specializarea mea este pe urcări am zis că nu este mare brânză, doar că lipsa antrenamentului, mi-a solicitat de la încheieturi la ligamente, tot ce a fost posibil și imposibil, pe fiecare kilometru de urcare simțeam cum muream și parcă înviam din nou. După ce am ajuns sus, m-am întâlnit cu un băiat din Turda, biciclist și el, Șerban, care a zis că a făcut și Transalpina cu ceva săptămăni în urmă. Chiar și el zicea că îs nasoale urcările pe acest drum, dar pentru mine nu era o noutate. Șerban m-a învitat să campez unde avea el tabăra, dar i-am mulțumit și i-am zis că îs contra-timp, pentru că vream să ajung la Huedin și de aici la Cluj.

20150809_161603

Am ajuns și eu în sfârșit în Răchițele

20150809_161928

Poartă tradițională românească

20150809_173607

Stimați cetățeni, comunicat important!

20150809_174814

Spre Pietrele Albe

20150809_175219

Și obiectivul a fost îndeplinit

20150809_175549

Cascada Vălul Miresii

20150809_180206

Cascada în toată splendoarea ei

După ce m-am despărțit și de Șerban, am sunat o prietenă din Cluj, Alina, să o anunț că am nevoie de adăpost dacă trec prin Cluj, apoi am ajuns la Dealul Botii și am mai înaintat puțin pentru a prinde un loc bun unde să fac poze la apus. După ce am făcut poze am pornit din nou la drum, drumul în continuare a fost destul de greu cu urcușuri și coborâșuri, la fel ca și ciclul vieții. Era deja întuneric când am ajuns în Bălcescu, doar că de aici trecerea în Beliș am făcut-o fără să îmi dau seama și era deja trecut puțin peste ora 21, iar trenul era la 22:30 din Huedin la Cluj, condiția ca Alina să mă primească la ea a fost să ajung înainte de ora 0, deoarece a doua zi mergea la serviciu. De aici a început o cursă contra timp, de la Beliș practic este doar coborăre, și multe curbe, la un moment dat era chiar să dau peste o vacă ce păștea pe marginea drumului, noroc că avea talangă, și am reușit să țin cont de avertisment, alfel cred că tot mă împroșcam pe asfalt. De când am început să cobor, nu m-am uitat deloc la ceas pentru a nu cădea psihic, în cazul în care vedeam că timpul se apropie de ora de plecare a trenului, un alt impediment a fost mașinile care urcau, care nu înțelegeam de ce îmi bagă faza lungă, dar am înțeles mai târziu, că aveam și eu lumina puternică și era deranjat, la asta chiar nu m-am așteptat. Iar în Călățele m-am dat la întrecere cu niște câini mari și negrii, simțeam că mă apropiu de Huedin, cerul era plin de stele și nu mai erau mașini.

 

20150809_200339

Deja eram prin Parcul Natural Apuseni

20150809_201651

Dealul Botii

20150809_203501

Încadrarea perfectă

20150809_203634

De la Dealul Botii se vede o parte din Lacul Fântânele, o coadă a lacului

20150809_203841

Apusul, așa cum a fost

Am pedalat în forță pe ultimul tronson al drumului care mă ducea spre Huedin, iar când am ajuns în dreptul Bisericii Reformate din Huedin, am scos telefon să mă uit la ceas și era 22:35, deosebit! Asta a însemnat că am pierdut trenul, am sunat-o pe Alina să îi spun, și i-am zis că nu îs sigur că o mai iau spre Cluj, eram dezamăgit, dar nu mai căutam să văd unde am pierdut timp, pentru că mi-am dat drumul pe coborâre, se pare că o oră și jumătate nu mi-au fost de ajuns să parcurg cei aproximativ 30 de km de la Beliș la Huedin. Am mers spre gară și m-am uitat la ciclocomputer, parcursesem în două zile 98 de km. Doar că în ziua precedentă am făcut vreo 16 km, asta pentru că am pornit târziu.
În gară am simțit genunchii solicitați la maxim și am zis că mai bine mă întorc spre Oradea, dat fiind faptul că era cel mai rapid tren care mergea într-o direcție, dar trebuia să mai stau 4 ore în gară, dar nu m-am plictisit. Aici m-am întâlnit cu doi portughezi, un cuplu de fapt, un baiat și o fată. Am început să vorbesc cu ei și să împărtășim păreri, ei doreau să ajungă la Dealul Negru la ceva festival, doar că sperau să găsească pe cineva să îi ajute, era un băiat prin preajmă ce căuta să îi ajute cu transportul, doar că la un moment dat a venit un băiat dubios, care le-a cerut de la Huedin până la Dealul Negru 100 de lei, atunci mi-a fost rușine că avem asemenea specimene printre noi și i-am spus fetei că ar fi bine să refuze, băiatul (n. r. – portughezul) oricum i-a zis că maxim 50 de lei are pentru amândoi și mai mult nu oferă. Fata m-a întrebat apoi de ce a cerut acel băiat așa mult pentru că deși sunt străini asta nu înseamnă că au bani foarte mulți, apoi le-am explicat că la noi sunt și oameni care vor să facă bani pe o cale mult mai ușoară, iar alții se rup cu munca. Acel impostor nu a înțeles discuția noastră, deoarece nu știa engleză și îl întreba pe celălalt ce discutăm, dar băiatul nu i-a mai spus, pentru că și el dorea să ajute la rândul lui. Miguel s-a hotărât apoi să meargă pe jos și i-am spus că deși este o soluție extremă, este mult mai bună pentru ei, am scos harta și i-am explicat pe unde trebuie să meargă, ba chiar i-am lăsat și harta. Și ca să îi ajut le-am mai dat și o lanternă pe care o aveam eu ca rezervă, pentru a o folosi la drum. Mi-au mulțumit amândoi și m-au îmbrățisat, apoi au mai stat cu mine puțin și mi-au zis ce cuvinte au învățat în română și care se aseamană cu cele de la ei din portugheză, ne-am mai distrat puțin, iar apoi cei doi îndrăgostiți au plecat. Brusc, m-am trezit singur pe peron, sub cerul plin de stele…

Calatorii

Bodensee Lake at Lindau

Bodensee lake is the largest lake of the Alps mountains situated on the Rhine river and the border between Germany, Switzerland and Austria. The largest town situated on this lake is Konstanz, with one part on the territory of Germany and one part in Switzerland.

20140929_185539

The swan and the boat

20140929_185827

To Bregenz, Austria

20140929_191151

To Swiss

20140929_191226

Light ship

20140929_191323

The lighthouse port of Lindau

20140929_191431

Port of Lindau

20140929_191444

Lindau

P.S. I had visited Lindau in the last year in October. It’s a small town situated on a island.